Nu o să uit vreodată seara aceea. Nu știu de ce. Acel weekend m-a trezit, cumva, la realitate. Realitatea în care speranța moare și ea la un moment dat.
ora 20:00
„Tati, mă duci tu la petrecere la Roxana? Diana întârzie...”
Așa începea seara mea de vineri. După multe certuri privind ziua în care urma să aibă loc petrecerea de Halloween la o prietenă acasă, a rămas vineri seară. Mulți din grup insistau să fie sâmbătă pentru că voiau să ajungă la un concert de rock din București, o trupă nu foarte cunoscută și, sincer, nici nu cred că aș fi auzit de ea dacă nu...
30.10.2015
ora 22:50
„De ce e toată lumea jos? Hai și noi.”
Coboram și nu aveam nicio idee că ce urma ne va întoarce viața la 360 de grade din acel moment. Nu o să uit niciodată acea imagine: peste 50 de oameni înghesuiți într-o bucătărie mult prea mică care se uitau în sus. Sus la televizor sau... sus la ceruri. Mama Roxanei era la masă, vorbea la telefon. Părinții sunau disperați, se asigurau că suntem ok. Unii se uitau în gol, pe când alții dădeau telefoane. Prietenii lor erau...
„Dacă petrecerea asta nu ar fi fost, eu aș fi fost acolo, în față...”- un tip de la petrecere
31.10.2015
ora 13:00
Aveam repetiții pentru balul bobocilor pe care-l organizam, așa că ne-am strâns cu toții la o sală de sport și ne-am apucat de treabă. Eram amețiți după seara ce tocmai trecuse. Și anesteziați. Ne uitam în gol și nu ne venea să credem. Și apoi am cedat. M-am pus jos și am început să plâng, fără să fie ceva concret. Nu aveam prieteni apropiați acolo. Era ideea. Ideea că acei oameni au murit arși de vii. Au murit în chinuri, carbonizați. Ideea că mai sunt mulți alții care vor trebui să fie tratați. Tratați în spitalele care nici măcar seringi nu au. Acei tineri, printre care putea fi tipul de la petrecere, Roxana, Diana sau chiar... eu.
Cu o săptămână înainte am avut interviul la Brigada de Voluntari, unde l-am cunoscut pe Ciuf. Ciufulici Alexandru, despre care mai auzisem. Clar, îmi făcusem toate temele legat de BdV, asta după ce am fost extra la SummerWell 2015. Omul acela avea o energie care răsuna în toată camera, așa că nu a fost foarte greu să îl rețin.
Când eram în sală și plângeam, mă gândeam și la el. La fericirea pe care o emana și cum a putut un om atât de tânăr, un suflet atât de frumos să dispară în doar câteva minute. Să ne înțelegem, încă nu se știa nimic de el. Era dispărut, iar grupul de pe Facebook explodase. Unde e Ciuf? Raluca ce face? Cine mai era acolo? Atâtea întrebări într-un timp atât de scurt...
31.10.2015
ora 23:00
Stăteam în pat și tot ce vedeam în acea beznă totală era focul care a omorât atația oameni. Auzeam țipete de durere și frică, vedeam oameni arși. Într-un fel sau altul mă transpuneam într-unul dintre corpurile de acolo, iar asta era...
Mama nu era acasă, așa că am sunat-o în încercarea de a mă linști. Doctor fiind, avea să-mi povestească mai apoi cum chinul pentru supraviețuitori abia atunci începea. Doctor oftalmolog la Spitalul Universitar de Urgență București, deci, logic vorbind, singurul contact pe care trebuia să-l aibă cu supraviețuitorii era să se ducă la un interval de timp să pună picături în ochii plini de speranță și teamă al tinerilor.
Prima dată când s-a dus am înnebunit-o cu întrebări: cum sunt, dacă sunt șanse de supraviețuire pentru majoritatea dintre ei ș.a.m.d. Ea nu mi-a putut răspunde pentru că șocul a fost mult prea mare. Doar s-a dus, și-a făcut treaba, întorcându-se la garda ei.
Într-o altă seară am sunat-o pe mama și mi-a închis. Era de gardă și de obicei, dacă sun de două ori și îmi închide, înseamnă că are o urgență și mai aștept puțin. Sun iar și îmi răspunde în hohote de râs. Îmi spune că e cu pacienții din Colectiv și că am întrerupt-o când una dintre fete o învăța ce e ăla un shot, că rockerii ăștia chiar sunt oameni pe cinste. Atunci a fost un alt șoc pentru mine. Rockerii ăia aveau prieteni, iubiți, morți. Ei mureau pe capete în spitale și totuși aveau puterea să mai zâmbească. Aveau speranța zilei de mâine, aveau un optimism greu de înțeles pentru noi cei care, ei bine, nu am avut un date cu moartea.
Rockerii ăia făceau tot ce puteau să se înveselească, să nu coboare în întunericul care-i aștepta „cu drag”. Ei ne dădeau o lecție de viață în mod inconștient, poate: oricât de rău ești tu acum, putea fi și mai și.
Politic vorbind,
Se promiteau multe. A căzut Guvernul. Președintele țării a aruncat un „A fost nevoie să moară oameni pentru ca această demisie să se întâmple”. A venit alt Guvern. Speranțele poporului au crescut major. Cu toții speram că 30 octombrie 2015 este ziua în care România se trezește la realitate. Timpul a trecut, schimbările nu sunt. România s-a culcat la loc. A pus pe Snooze alarma așa cum face un copil când îi sună ceasul dimineața să se ducă la școală. „Încă cinci minute”. Pentru România, aceste cinci minute ar putea fi încă o tragedie, două, patru, cinci.
Acum, un an mai târziu,
Îi puteți întreba pe supraviețuitori cât de greu este. Cât de nasol e să te trezești fără degete, păr, fără jumătatea ta; cât de nașpa e să aștepți să te întorci la cine erai. Întrebați-i pe ei cât înseamnă un Snooze: 64 de vieți. 186 de răniți. 250 de suflete chinuite. Și aici nu numărăm doctori și asistente care au zburat până la spitale în acea seară, părinți, surori, frați, prieteni, iubiți, nu-i numărăm pe cei care au pierdut ceva pe 30/10/2015.
Nu o să uităm vreodată seara aceea. Nu știm de ce. Acel weekend ne-a trezit, cumva, la realitate. Realitatea în care speranța moare și ea la un moment dat. Totul a fost trist atunci și a rămas trist, tocmai pentru că lucrurile nu s-au schimbat, deși ar fi fost cazul.
Noi. Generația Colectiv.
P.S.: Alexandru Ciufulici a fost găsit duminică dimineața la IML. Revin cu un update, el nu a fost ars, a murit din cauza inhalării substanțelor toxice.
Raluca, prietena lui, se află și acum la Brussels la tratament. Și nu este singura. Mai sunt mulți alții pentru care statul a oprit furnizarea banilor din august 2016, iar spitalele nu așteaptă, mai ales cele din străinătate.
