„Hai să luăm un cățeluș!”

 

     În orice familie ai deschide subiectul unei noi ființe de acest tip apar contradicții: „Cine o să-l scoată afară? Cine îi dă de mâncare?” etcetc. La mine mama și bunica au fost singurele care s-au opus ani la rândul, pe când eu și sora mea ne rugam de ele să ne împlinească dorința. Până când tata, care nu cedează deloc ușor rugăminților noastre, a adus un prim câine acasă, pe Ale.
     Și așa a început povestea noastră cu du-te - vino, pentru că nu a fost ultimul, ci doar a dat startul. Apoi au urmat Ale și Hachi; Ale și Puga; Ale, Puga și mulți puiuți ai regretatei Hachi; Ale, Puga și un singur puiuț, iar acum suntem doar cu Puga și cu Ale.

         „Încă un câine? Nu o să se înțeleagă niciodată cu Ale!”

       Da, sigur că la început a fost reticientă în ceea ce privește teritoriul, asta ca orice copil căruia îi vine surioara sau frățiorul de la maternitate. E clar că și în capul lor se produce acel click cu „dacă nu mă mai vor?”, iar tot ce trebuie să faci tu este să le acorzi amândurora la fel de multă atenție și să îi apropii cu pași mici. Dacă forțezi prietenia dintre ei, e posibil ca niciodată să nu ajungă să se înțeleagă...

           Ce rasă să fie? 

      Rasa este, după mine, o decizie destul de importantă pentru că fiecare știe ce își dorește de la un viitor cel mai bun prieten, iar opțiunile sunt cu sutele.
     Mie mi-a luat în jur de un an să mă hotărăsc dacă sigur îmi doresc Pug sau altă rasă(Bulldog francez, Chihuahua sau Yorkshire) și în momentul în care am primit-o, am fost sigură că este ceea ce îmi doresc.

          Cine va fi stăpânul?

      Stăpânul este, prin definiție, cel de care câinele ascultă indiferent de situație, deci clar cineva care să nu fie slab de inimă și căruia să nu i se facă imediat milă la acei ochișori plângacioși, că deh, știm cu toții cât de greu e să reziști. 

      Cred că nu mai trebuie să specific că eu sunt mămica Pugăi și pot spune că atâtea sperieturi câte mi-am luat cu Puguța nu mi-am luat niciodată. Țin minte o seară de vara trecută când am fost cu ea la veterinar din cauza unei agravări a problemelor cu respirația. Am simțit cum îmi ia cineva pământul de sub picioare când mi s-a spus că la temperatura pe care o are, sunt șanse să îi cedeze creierul. Era clar pentru mine, atât a fost. A trebuit să înghit orice urmă de lacrimă și am stat până dimineața cu ea sub perfuzii, „la răcit” și de fiecare dată când mă îndepărtam, începea iar să respire greu până puneam mâna pe ea. 

     Așa că asumatul unei responsabilități de acest gen nu se rezumă doar la cine o să-i cumpere mâncarea sau cine o să o scoată afară, e mult mai mult decât atât.

          Cine o să-l scoată afară?

       Eh, aici nu mă mai pot lăuda cu prea multe. Se spune că îți alegi câinele precum ești, iar pugii sunt unele dintre cele mai leneșe animale. Sper că înțelegeți unde bat. 

       Eu am primit-o pe Puga în perioada în care învățam după-masă, iar certurile au fost cu sutele pentru că se lua după Ale și cerea afară după cum era programul bătrânicii. Problema s-a rezolvat destul de ușor, deși mie nu mi-a convenit niciodată programul cu care s-a obișnuit. Acum, asta e, până o să locuim doar noi două mai e, așa că o să rămână cu acest program.

      Ideea e simplă, tu alegi cum îi organizezi programul, astfel încât în jurul unei anumite ore să fie mereu scos afară sau hrănit. Dacă se întâmplă să nu se poată într-o anumită zi, sigur că există diferite covorașe care se pun pe jos și absorb „nevoile”.

           Alimentația

     Spre exemplu, Ale este un metiș între teckel și pechinez, prin urmare nicio urmă de tendință de îngrășare. Asta până la proba contrarie, desigur.
     Ține minte că un câine de apartament NU are voie să mănânce sărat, mezeluri, oase sau orice altceva ce nu îți recomandă doctorul veterinar. Asta dacă vrei să ai un câine sănătos și să nu ajungi în situația în care suntem noi cu Ale, care acum are reacții adverse la orice altceva în afară de boabe hipoalergenice și mai știu eu ce tratamente.
     Pugii, spre exemplu, se îngrașă de la orice schimabre bruscă a mâncării și, dacă nu este controlată această situație, se poate ajunge și la paralizie sau depunerea grăsimii pe inimă, rezultând chiar și atacuri de cord.

      Acestea fiind spuse, te rog să iei în considerare toate aceste aspecte atunci când te gândești să iei o decizie de acest gen și să nu uiți că pentru acel câine, nimic nu este mai important decât stăpânul lui. Bine, dacă ai pug, poate doar stăpânul lui cu mâncare.

Be prepared for what's next! See you later