Ultimele clipe...

   Ok. Este de prisos să spun că a fost cea mai frumoasă seară de până acum. Din fericire, nu prea s-a plâns, dar când te duci la fosta dirigintă și vezi că nici ea nu prea e în apele ei, îți dau lacrimile instantaneu, chiar dacă te-ai abținut până atunci. Alături de doamna dirigintă am petrecut clipe de neuitat, primele vacanțe și excursii alături de persoane pe care nu le voi uita niciodată. Doamna dirigintă mi-a fost o a doua mamă. Ea ne-a învățat cam tot ce trebuia să știm despre viață și părinților le-a scăpat. Ea ne-a motivat, ea ne-a ajutat și, față de alte profesoare, nu acceptă să fim vorbiți de rău, deși, spun membrii cancelariei, suntem "groaznici". Și îmi pare sincer rău că trebuie să îi contrazic, dar atâta timp cât stai în aceeași clasă cu 21 de copii timp de cel puțin un an și îi vezi patru zile din șapte, trebuie să le fi descoperit calitățile, talentul și dacă nu, nu este doar vina acelor copii.
    O să îmi lipsească toate glumele, toate țipetele și toate zâmbetele din generală. O să îmi lipsească să umblu pe holurile locului în care, câteodată mă simțeam ca acasă, poate și din cauza oamenilor calzi ce mă înconjurau.
    Aseară, chiar dacă mi s-au întâmplat multe lucruri frumoase, am descoperit și cine îmi este prieten cu adevărat, cine ține la mine și cine trebuie "păstrat". Din păcate, unele persoane care erau destul de importante pentru mine m-au "trădat" și mi-au arătat că nu trebuie să ai încredere în mulți oameni. Dar, în același timp, am aprofundat prieteniile cu oamenii pierduți undeva în timp. Și, măcar acum, la sfârșit, am avut o seară care ne-a bucurat pe toți, în care ne-am distrat și sper să rămânem cu amintiri frumoase. Ideea e ca noi să le păstrăm așa cum sunt. Nu are rost să ne mai certăm acum, la sfârșit și să ieșim nervoși din acești opt ani importanți ai vieții noastre. Tot ce a fost, a fost. Hai să lăsăm aici toate certurile, să terminăm împăcați școala generală și să uităm toate clipele grele, să le închidem aici, într-un seif.
    Ieri urlam pe stradă că suntem clasa a opta. Ieri eram, noi toți, fericiți că suntem cei mai mari. Ieri spuneam, cu tristețe în ochi că mai avem un semestru și plecăm, iar astăzi plângem fiindcă totul s-a sfârșit. Golul acela din stomac și negul din gât îmi șoptesc că am luptat degeaba în acești opt ani să păstrez legătura cu anumite persoane și că, după ce se scurge clepsidra acestei etape a vieții, voi mai vorbi cu puține dintre ele.
    În stânga și în dreapta tot aud "Vreau la liceu!" și încep să mă gândesc la anumite lucruri, devenind melancolică. Ce mă voi face eu fără chipurile dragi care mă întâmpină cu țipete și îmbrăţişări în aproape fiecare zi? Ce mă voi face eu fără a doua mea familie? Fiindcă, de fapt, în acești patru ani, asta mi-au devenit, familie. Diriginta a ținut locul părinților, clasa locul apartamentului, iar toată școala era blocul nostru. O să îmi fie dor de certurile cu surorile mele, multe, ele, la număr, o să îmi fie dor de certurile între reprezentanţele sexului frumos și reprezentanții sexului puternic, o să îmi fie dor de vecinii mei, de chioșcul de unde cumpăram fel și fel de lucruri.
    Aseară a fost superb, nu mă așteptam la o asemenea seară. Totul a fost perfect, m-am simțit ca în basme. Azi de dimineața, trezindu-mă, am crezut că totul a fost un vis și, speriată, mi-am ridicat privirea către masa unde trandafirul meu sângeriu, primit de la partener, dormea și, speriat de trezirea mea bruscă, m-a liniștit șoptindu-mi că visul perfect a fost, de fapt, realitatea.
    Voi, cei ce mai aveți timp să vă maturizați și să ajungeți unde sunt eu acum, nu vă impacientați, o să ajungeți să fiți uniți, să vă distrați cu adevărat și o să uitați de toate grijile pentru o seară.